Povești câte-n lună și în stele

Eu sunt Dumitrița…floare de toamnă

Cândva, într-o duminică de octombrie, mama își aducea pe lume fata. Pe mine.

Era cu o zi înainte de Sărbătoarea Sfântului Dumitru. Probabil că m-aș fi născut exact în ziua asta, dar Domnul a zis că mai mare sărbătoare e să te naști într-o zi de duminică cu soare, când tot în jur e pace și liniște.

Mă numesc Daniela.

Numele mi l-au ales atât mama, cât și tata. Lui tata îi plăcea. Mama oscila între Daniela și Diana. Dar Daniela îi suna mai mult a poezie și cântec. Apoi s-au gândit să fiu și Dumitrița, că ce fain e să ai două zile de sărbătoare una după alta.

Și am devenit Daniela Dumitrița.

Daniela eram ca o melodie de primăvară în amurg de toamnă. Iar Dumitrița eram acea floare, nume rar care lasă în urmă mireasma iubirii și a bucuriei.

Tata iubea florile și le vorbea cu atâta blândețe. Ele se deschideau ca într-un zâmbet când își auzeau alintul.

Când era ziua mea și eu eram încă la casa părintească, tata îmi aducea un buchet mare de dumitrițe. Atunci, poate nu le vedeam frumusețea. Acum, le iubesc.

Astăzi, de ziua mea, mi-am cumpărat multe dumitrițe și le-am strâns la piept.

Am închis ochii și am simțit că tata e lângă mine și mă strânge în brațe. Că tata, e acum lumina pe care eu o port în suflet și pe chip.

Mi-am strâns florile în brațe și m-am bucurat că azi eu sunt Dumitrița, floare între flori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.